Astăzi, sunt boboacă!

     Cuprinsă de emoţie şi teamă în acelaşi timp, mă grăbeam să ajung către o nouă linie de pornire, era timpul să deschid o nouă poartă, către un drum nou şi o nouă viaţă.
      Era prima mea zi ca boboacă în Liceul “Andrei Mureşanu”.  În timp ce încercam să-mi stăpânesc emoţiile, păşeam atentă şi simţeam cum un sentiment de teamă mă cuprinde atunci  când  în curtea imensă plină cu atâtea chipuri necunoscute, observ că toţi poartă  aceeaşi cravată roşie ca a mea. Eu, fredonând în minte  “Am cravata mea de pioner”, m-am îndreptat încetul cu încetul către terenul de sport, unde se ţinea Festivitatea de început de an. Eram foarte pierdută în mulţimea gălăgioasă plină cât vezi cu ochii de mureşenii jucăuşi, eleganţi şi foarte respectuoşi. Părea că totul o să fie perfect.
       Şi aşa a şi fost !... după festivitatea de început, am fost conduşi de către domnul diriginte, un om excelent cu care sunt absolut convinsă că o să ne înţelegem de minune, în sala noastră de clasă, în care voi sta împreuna cu colegii mei timp de 4 ani şi în care voi învăţa şi voi căpăta atâtea amintiri. Se putea observa cât de fericită era că noii bobocei au ajuns. Părea atât de luminată! Iar noi, neastâmpăraţi şi plini de entuziasm, fiind în număr mare, stăteam cu toţii  înghesuiţi în bănci, ca nişte puişori de găină care de abia ieşiseră din ou.
       Bineînţeles, teama se citea pe chipurile fiecăruia dintre noi şi mândria în rândul  părinţilor care ne-au însoţit.
       Dar, din păcate, timpul trece şi nu stă în loc, spre nefericirea noastră,  şi, oricât de mult mi-aş fi dorit să mai trec o dată prin prima mea zi de liceu, nu se poate, dar ea va rămâne tipărită în inima mea şi cred că şi în inimile colegilor mei.  
       Dacă ar fi să compar prima zi cu actuala zi, nu prea aş putea, pentru că am devenit foarte sociabili, deschişi şi apropiaţi între noi şi cred că acesta este de abia  începutul .
       Mi-aş dori să ne apropiem cât mai mult unii de alţii şi nu în ultimul rând de domnul diriginte. Să fim înţelegători unii cu alţii şi să ne ajutăm mereu. De asemenea, să ne maturizăm împreună, să creştem şi la sfârşit, in clasa a 12-a, să înflorim şi să ne aducem aminte că odată am fost şi noi boboci. .

                                                                                                               Mălina Oprea