Repetabila povară ("I have a dream!") - scurt istoric

În urmă cu mai multe milenii unii spun două, alţii trei, alţii niciunul... pe aceste meleaguri a luat naştere un neam, din păcate divizat. Totuşi, acest popor a avut un vis, un vis făurit de marele rege Burebista, ce a unit întregul poporul sub acelaşi sceptru formând un trainic regat, care îşi poartă rădăcinile până în zilele noastre. Acest popor a fost încercat de toate urgiile, dar, prin credinţă şi bărbăţie a reuşit să-şi poarte crucea şi să nu-şi abandoneze credinţa şi jurământul cel strămoşesc sfidând toate ispitele, una după alta. Sodomia unei mari Republici, distrusă de propria corupţie, s-a izbit de acest scut carpato-danubiano-pontic, dar fără succes, după aceea eretica doamnă, ce bea din cupa desfrâului şi a mâniei a încercat să distrugă credinţa acestui popor, dar fără succes. După ce aceste două urgii, s-au înăbuşit lovind acest scut, mai mult sau mai puţin, s-a ridicat alta, la fel de sângeroasă că şi celelalte, dar, cu mai multă ura în sânge, această bestie, ce purta steagul profetului, a încercat să subjuge acest biet popor, timp de multe secole, dar cine suntem noi să spunem cât timp am fost chinuiţi de osmanlâi?

Cert este că în această luptă, purtată împotriva padişahilor şi divanelor, avem sfinţi, acest popor a dat, martiri şi neo-martiri, aici doresc să ne amintim de Sf. Constantin Brâncoveanu, omul care a murit de 5 ori, deoarece cu fiecare fiu al sau, care era devorat de bestia osmanlâtă, bravul nostru voievod murea şi el. Iar moartea lor a fost una de martiri, de ce martiri? Deoarece au murit pentru sfânta credinţă ortodoxă. Dar cum binele triumfă întotdeauna această bestie verde, a fost frântă. Dar, Dumnezeu pe cei ce Îi iubeşte, Îi încearcă, aşa că aici a venit, înaintea bestiei osmanlâie, dar, şi-a scos colţii după, un omuleţ, cu două fete, fals... acest om a tot încercat să îşi schimbe istoria, spunând că este aici cu mult înaintea "adevăraţilor autohtoni", această neînsemnată fiară cu două feţe încă mârâie şi astăzi, dar degeaba. Totuşi, cea mai sângeroasă această fiară a fost şi încă rămâne, omorând copiii, femeile şi bărbaţii acelui încercat popor, care încă era dezbinat. Dar, o rază Dumnezeiască a mângâiat acest popor şi i-a îndepliniţi un vis secular, reîntregirea sa, din nou, sub acelaşi sceptru, dar de data aceasta sub sceptrul regelui Ferdinand.

 În toate aceste secole, hidra şi-a băgat coada pe unde a putut şi a încercat să polueze şi acest biet popor, din păcate a reuşit, iar, "planul" hidrei este atât de aproape...

Dar, revenind la povestea noastră, altă urgie s-a abătut asupra acestui popor, aceast monstru venea din zona Georgiei, mai exact din oraşul Gori. Acestă năpârcă şi-a infiltrat şerpii peste bietul popor atât de încercat, dar dornic să-şi apere din nou independenţa şi credinţa, hotărât să moară pentru ţara sa şi pentru crezul sau cel strămoşesc.

În primă fază, năpârca a biruit dezbinând acest popor şi secerând cei mai de seamă locuitori ai săi, dar, în această perioadă neagră, în care năpârcile au controlat totul visul acestui popor s-a metamorfozat într-un coşmar, totuşi, misiunea acestui popor nu se terminase, acest popor primeşte o nouă nădejde, o nădejde ce a trăit o viaţă duhovnicească de peste 50 de ani, ce a îndeplinit o misiune timp de 33 de ani, pe acest pământ ales de Domnul Dumnezeul nostru, această binecuvântare a fost tăria acestui popor, nădejdea sa şi tot odată mielul sacrificat. Aceast colos al neamului nostru a fost prigonit de veninoasele năpârci aidoma întregului neam, totuşi acest sfânt al nostru a prezis căderea secerii şi ciocanului, dar ne-a avertizat că va veni o vreme şi mai grea, vremea în care bătălia se va da în om, atunci, nu vor mai exista sfinţi ci doar mucenici, aceea va fi vremea stelei cu 6 colţuri.

Acum trăim acel coşmar sau mai bine spus acest coşmar, dar, după noapte vine zi, după ploaie vine curcubeu, iar, după moarte vine viaţă. Aceast basm este la final, nu voi încheia cu tradiţionalul "şi-am încălecat pe-o şa", voi încheia altfel... "I have a dream!" Visul meu constă în continuare moştenirii strămoşeşti şi continuarea drumului pe care am pornit. Trebuie, ca neam, să ne purtăm crucea până pe Golgota...

"Ne vom întoarce într-o zi" au spus mucenicii noştri, ei sunt printre noi, dar, încă nu îi vedem, din păcate. Au fost şi vor fi cu acest neam, mult încercat, căci ruguri de flăcări ard la graniţele ţării… “Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc” 

Pe picior greșit!

 Postez aceste fotografii pentru a-i arată bunului nostru prieten RFC (Radu Florin Cătălin), că oricui i se poate întâmpla să fie prins pe picior greșit cu farsele.



       Dragă Radu din câte se vede în această fotografie, nu ești singurul meu prieten pe care îl prind pe picior greșit. Ce pot zice s-ar părea că mă pricep destul de bine la asta. Deci vezi și tu că nu e nici un motiv de supărare!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

 Dar... Vorba aia: "După faptă și răsplată". Din câte vezi Radule până la urmă și "maestrul" a pățit-o, că na :" Cine săpa groapa altuia cade singur în ea".                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        


 Până la urmă a venit și "împăcarea". Prietenii buni mereu fac chestii din astea și în nici un caz nu ar trebui să te superi că ți se întâmplă așa ceva. Eu sunt mândru că mi să întâmplat asta. E prima data și sper că nu e ultima.                                                                                                                                                      

                 

        Din fericire pentru mine, Mădă a fost lângă mine care sincer să fiu cred că mai degrabă, aștepta să imi toarne ibricul cu apa în cap decât să mă spele.:))                                                                                    

                                                                                  

Claudiu

Repede ca vântul...

      Cât de repede a trecut cea mai lungă şi frumoasă vacanţă! Îmi aduc aminte de festivitatea de încheiere, ca şi cum ar fi fost ieri. Pe atunci, eram bobocei, piticii liceului. Dar am trecut peste acest stadiu minunat şi vom fi clasa a X-a. Această clasă va însemna încă un an cu cei mai buni colegi pe care îi puteam avea, încă un an sub "aripa " domnului diriginte...
      Dar nu vreau să mai vorbesc despre şcoală, pentru că încă este vacanţă! Vacanţă, cel mai frumos cuvânt, cuvântul care, cred, redă zâmbetul pe buzele oricărei persoane. Deşi nu mai sunt multe zile de vacanţă, trebuie să ne bucurăm la fel de tare de ele! Adică ce poate fi mai frumos decât să te relaxezi în fiecare zi  cu familia sau cu prietenii, la munte sau la mare..., oriunde! 
      Dragi colegi, drag domn diriginte, a doua familie a mea, sper că v-aţi simţit bine în vacanţă! Eu am fost plecată, am făcut o vizită din nou mării şi altor oraşe şi m-am simţit foarte bine. Cu unii dintre voi  m-am mai întâlnit în vacanţă, dar tot mi-e dor de voi. 
                                                                                                                            N.G. 

Calomnii contemporane!

De câteva zile se tot face la Tv propaganda "pedepsirii torţionarilor comuniști", o idee bună, dar am o mică întrebare: " De ce abia acum? De ce nu a venit vorba de aşa ceva în '90, când încă erau în viaţă şi mai mulţi torţionari? Oare nu este o nouă palmă adusă sfinţeniei mucenicilor din temniţe? De canonizarea lor, nu am auzit NIMIC, iar de retragerea titlului de Cetăţean de Onoare a Sfântului Mucenic Valeriu la fel, nimic! De câteva zile îmi tot aduc aminte ultimele cuvinte ale  martirului Mircea Vulcănescu, ce s-a sacrificat salvând viaţă unui camarad de temniţă, cu mult mai tânăr ca el. Vulcănescu a spus: " Nu dorim să ne răzbunaţi, dorim să nu ne uitaţi!" Oare, noi ce facem acum?
Sincer să fiu, îmi este milă de acei torţionari şi o groază mă cuprinde când citesc sau aud mărturii, nici nu ne putem imagina ce conştiinţă sadică aveau aceştia, dar nu sunt eu în măsură şi nici "jurnaliştii", care erau aseară la un post Tv, să judecăm. Pentru asta, să-i lăsăm pe foştii deţinuţi politic, care au trăit şi au biruit acel iad şi, mai presus de toate, pe Dumnezeu. Noi aruncăm cu atâta venin, pe când Sfinţii Închisorilor se rugau pentru iertarea torţionarilor. Atât timp cât niciunul dintre noi, nu a trecut prin iadul temniţelor comuniste nu avem voie să luăm piatra şi să aruncăm.
Acum arătăm că suntem un popor brav? De ce nu am arătat asta în '90? înainte de venirea lui Ilici "la putere", presupun că nu mai trebuie să spun cine chema trupele sovietice în 1948, în timpul revoltei studenţeşti de la Cluj.
Tot aseară m-a amuzat o doamna roşcată, nu ştiu cum o cheamă sau cu ce se ocupă, deoarece nu sunt "un devorator" de Tv. "Tanti", în jur de 30-35 de ani, dădea cu "noroi" în generaţia mea, spunând că niciun copil de 15-16 ani nu ştie cine este Corneliu Coposu sau Iuliu Maniu şi susţinea că "ei", cei de-o vârstă cu dânsa trebuie să facă ceva pentru ţară. Am văzut ce au făcut ei, iar vina se aruncă de la o generaţie la alta, astfel formându-se un cerc vicios.
"Generaţia adultă" nu este conştientă de dorinţa de schimbare şi de cunoaştere a noastră, a generaţiei tinere. Evident, fiecare pădure are leşurile ei, dar şi vlăstari, care se încearcă cu ardoare să fie tăiaţi din rădăcină. Şi în societatea de astăzi, se văd "atacurile" generaților mature asupra noastră, cel puţin noi nu am pus mâna pe ştampila de vot niciodată. Deci, nu noi l-am votat pe Ilici în '90, nici pe Constantinescu (distinsul domn era preşedinte, când eu abia mă năşteam), nu eu i-am dat al doiela mandat lui Iliescu, iar de Băsescu nu mai spun, atunci abia intram timid în Clasa Întâi. Noi nu am fost părtaşi cu puterea, noi nu ne-am "vândut sufletul" lui Memphistofel pentru o găleată cu o sigla de partid, 2 tricouri şi un ulei, dar vina "ne aparține", deoarece atunci când vorbim de patriotism suntem catalogaţi şi arataţi cu degetul (Doar ce ştie X-ulescu despre dragostea de ţară?) 

Să nu uităm că abia acum începe să renască naţionalismul în procent tot mai mare, datorită celor tineri care sunt tot mai atraşi de "Dreapta naţionalistă", mult scuipată şi calomniată, alţii încă mai plâng Regimul comunist sau îşi pun speranţe în Ponta şi Crin (acestui domn, nu-i pot spune Antonescu).
Acum să concluzionăm: Dacă torţionarii vor fi daţi în judecată, chiar totul va fi corect? Să nu uităm că Tribunalul Militar, încă nu i-a retras condamnarea la moarte lui Ion Gavrilă Ogoranu, deci încredere în "maturitatea" lor, nu am. Aviz amatorilor, dacă chiar doriţi să faceţi ceva pentru mucenicia din temniţe, faceţi mai multă presiune, deoarece dumneavoastră aveţi pârghiile mass-media! Dacă chiar aveţi dragoste de sfinţii din temniţe, de ce nu aduceţi vorba de canonizare, pe post?

R.M

  

Ziua Tricolorului "(Un) Nimeni" ia aitudine!

Totdeauna răsună în preajma noastră o muzică care ne vrăjeşte gândurile, ne subjugă inimile şi ne sileşte să ne potrivim. Acest "(Un) Răsunet" este imnul naţional care, de fiecare dată, a adunat toţi românii sub aceleaşi sfinte "Trei Culori". Povestea celui mai de preţ odor al României începe într-o perioadă în care toată Europa trecea prin manifestările conştiinţei naţionale. Aşa a luat naştere actualul imn de stat, relativ spus imn. "Deşteaptă-te române!" era "doar" o poezie ce purta numele "Un Răsunet", această chemare la învierea din somnul cel adânc a strâns sub tricolorul românesc, românii din cele trei principate, mai exact în mai 1848, când pe Câmpia Libertăţii se auzea îndemnul la UNIRE!
Povestea actualului (Un) răsunet nu se încheie aici, ea va continua până la făurirea României Mari şi chiar şi-nainte, când Basarabia şi Bucovina, proaspăt rupte de "ţarism" au adoptat acest cântec ca imn, de asemenea şi Basarabia a adoptat această odă între 1989-1994, dar nu a rămas  imn, deoarece o (re)făurire a României Mari reprezintă "un pericol" pentru puterile mondiale (dacă se poate spune aşa), fapt pentru care urmează "Regionalizarea", dar nu despre dezbinarea României vorbim astăzi, ci despre imn. Dacă stau bine şi mă gândesc..., următoarea postare va avea ca temă procesul dezmembrării României, dar asta vom vorbi altădată, acum să întoarcem o filă de istorie uitată până-n anul 1862. De ce 1862? Deoarece atunci a luat naștere primul imn oficial al României: "Marș triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor". Acest imn, pentru cei ce nu stau bine cu datele istorice, a luat naştere după "Lovitura de Stat" (cu toate ghilimelele de rigoare) a lui Alexandru Ioan Cuza şi a continuat până la proclamarea regatului (1881).
La încoronarea regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, marele poet-revoluţionar Vasile Alecsandri "le face cadou" majestăţilor lor un imn. "Trăiască regele", pentru monarhiştii, încă existenţi în România, se pare că în număr tot mai mare, este adevăratul imn de stat.
 
“Trăiască Regele
În pace și onor
De țară iubitor
Și-apărător de țară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susține cu a Ta mână
Coroana Română!

Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Țara Română!”

Ca o mică paranteză, sub acest imn s-a înfăptuit visul secular: Unirea tuturor românilor sub un singur steag şi un singur domn, iar, privind cazul de faţă, şi sub acelaşi imn.
Mai răsfoim prin cartea de istorie şi ajungem la cea mai sumbră perioada a României (1948-1953), perioada în care secera roşie a ateismului loveşte crunt în sănătatea morală a neamului nostru, pe limba tuturor, începe satanizarea poporului român, proces continuat până astăzi. În această perioada, se impune cu forţa un fals imn, ce nu reprezintă simţirea românească ci reprezintă o odă adusă monstrului roşu.
 
“Zdrobite cătușe în urmă rămân
În frunte-i mereu muncitorul,
Prin lupte și jertfe o treaptă urcăm,
Stăpân pe destin e poporul.
Trăiască, trăiască Republica noastră,
În marș de năvalnic șuvoi;
Muncitori și țărani și ostași
Zidim România Republicii noi.
În lături cu putredul vechi stăvilar
E ceasul de sfântă’ncordare
Unirea și pacea și munca-i stegar’
Republicii noi populare.”

Mai trecem răsfoind încă un capitol al aceleaşi pagini istorice şi ajungem în perioada 1953-1977, o perioada care aş numi-o “Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie”. De ce spun asta? “D’asta”:

 "Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândre plaiuri sub cerul tău pașnic rodesc
E zdrobit al trecutului jug blestemat
Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână,
Trăiască Republica
Populară Română

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor
Cu poporul sovietic eliberator.
Leninismul ni-e far și tărie și avânt
Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,
Făurim socialismul pe-al țării pământ.

Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română.

Noi uzine clădim, rodul holdei sporim
Vrem în pace cu orice popor să trăim
Dar dușmanii de-ar fi să ne calce în prag,
Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag
Înălța-vom spre glorie al patriei steag.

Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română”

Ce-i drept, aidoma oricărui român adevărat “am ceva” cu duşmanii naţiei noastre, atât timp cât nu-şi văd de ograda lor, şi vin în a mea, calcându-mi florile. Cu ruşii nu am mare lucru, relaţia noastră( eu şi Rusia) se poate rezolva pe cale amiabilă, Rusia trebuie să trimită în România un tren cu 93 tone de aur şi toată lumea-i fericită.
Încă un episod din perioada comunisita s-a dus, iar acum ajungem în ultima parte a telenovelei comuniste (1977-1989). Legat de această periaodă, doresc să vorbesc “o leacă” mai mult, deoarece în această perioadă se făcea cea mai mare confuzie legată de imnul de stat naţional! Care este aceasta? Pentru început, adevăratul “Trei Culori”, scris de Ciprian Porumbescu, marele compozitor român al secololui XIX, din păcate mort prematur (1853-1883), NU seamănă cu PARODIA făcută de comunişti.
 

Cântecul patriotic:

"Trei culori cunosc pe lume
Ce le țin de-un sânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Suveniri de-un brav popor.

Roșu-i focul ce-mi străbate,
Inima-mi plină de dor
Pentru sânta libertate
Și al patriei amor.

Auriu ca mândrul soare
Fi-va'l nostru viitor
Pururea'n eternă floare
Și cu luci netrecător,

Iar albastrul e credința
Pentru țară ce-o nutrim
Credincioși fără schimbare
Pân' la moarte o să-i fim

Pân' pe cer și cât în lume
Vor fi aste trei culori
Vom avea un falnic nume
Și un falnic viitor,

Iar când, fraților, m'oi duce
De la voi ș'oi fi să mor
Pe mormânt, atunci să-mi puneți
Mândrul nostru tricolor"

Imnul național al Republicii Socialiste România:
 
"Trei culori cunosc pe lume,
Amintind de-un brav popor,
Ce-i viteaz, cu vechi renume,
În luptă triumfător.

Multe secole luptară
Străbunii noștri eroi,
Să trăim stăpîni în țară,
Ziditori ai lumii noi.

Roșu, galben și albastru
Este-al nostru tricolor.
Se înalță ca un astru
Gloriosul meu popor.

Suntem un popor în lume
Strîns unit și muncitor,
Liber, cu un nou renume
Și un țel cutezător.

Azi partidul ne unește
Și pe plaiul românesc
Socialismul se clădește,
Prin elan muncitoresc.

Pentru-a patriei onoare,
Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim.
Cu alte neamuri sub soare,
Demn, în pace, să trăim.

Iar tu, Românie mândră,
Tot mereu să dăinuiești
Și în comunista eră
Ca o stea să strălucești."

Ca să fie clar, dacă cineva cântă “Treci culori” (versiunea adevărată) nu înseamnă că este ceauşist, ci doar patriot, dar ce să-i faci, într-o societate în care maneaua este noul imn, iar noile modele pline de virtute şi de demnitate sunt mai ştiu eu ce “paraşute” care apar la câte o pseudo-emisiune Tv? Din fericire, doar drojdia naţiei noastre “se închină” manelelor şi tabloidelor, din păcate drojdia este majoritară, iar Tv, a transformat mierea în drojdie şi invers.
După 1989 urmează “ERA DEMOCRATICĂ” sau contemporană, o glumă de prost gust, din care s-au “înfruptat” toţi românii, tragic, după 23 de ani, ei încă mai gustă, încă mai au speranţe în acest regim învechit şi corupt (de la Atena şi Roma până astăzi, la Bruxelles, democraţia a fost o glumă proastă, cum spunea Mark Twain: “Dacă prin vot am putea schimba ceva, nu ne-ar mai lăsa nimeni să votăm”, sau un citat, care-mi place şi mai tare, din Tătucul: “Nu contează cine votează, contează cine numără voturile” - nu cred că puteam caracteriza democraţia mai bine decât prin aceste două citate). Revenind… “Deşteaptă-te române!” este actualul imn de stat, pentru care în timpul regimului (nici nu ştiu cum să-l numesc, ateist? Iudeo-francmasonic? Am găsit! Bolşevic!) se făcea puşcărie grea pentru simpla fredonare a acestui cântec.
Când am scris aceste rânduri, mi-a trecut ca un fulger o conversaţie dintre un fost deţinut politic şi ofiţerul de securitate.
Securistul: De ce eşti aici, ce-ai făcut?
Deţinutul: Nimic!
Securistul: Nu are cum! Pentru nimic se dau 10 ani, tu ai 13!

Mă înfund în paranteze şi detalii şi uit esenţialul… După ce elitele au fost secerate de secure şi ciocan, acum, sunt calomniate şi retezate de steaua cu 6 colţuri, nu cred că mai trebuie să aduc aminte de profeţia Sfântului Părinte Arsenie Boca. Încercând să concluzionez, am ajuns să cred că majoritatea românilor au în cerebel numai ţărână, ca să nu spun altceva. La fredonarea imnului naţional, la 1 Decembrie, marii noştri români huiduie, scuipă, înjură, astfel ingnorând şi batjocorind jertful stramoșesc, dar vorba ceea: “Ce ştie ţăranul ce-i ciocolata?” se transformă în „Ce ştie generaţia Guţă, Drăguşanu, facebook ce-i patriotismul, naţionalismul sau spiritul de jertfă pentru neam şi ţară?”

Deşteaptă-te române!

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viață-n libertate, ori moarte!” strigă toți.

Preoți, cu cruce-n frunte!, căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost' pământ!


R.M

Nu e treaba mea!

Erau odată patru prieteni: Fiecare, Cineva, Oricine şi Nimeni. Era de făcut o treabă şi i s-a cerut lui Fiecare s-o facă. Fiecare era sigur că Cineva o va face. Oricine putea s-o facă; Nimeni n-a făcut-o. Cineva s-a supărat deoarece era treaba lui Fiecare. Fiecare ştia că Oricine ar putea s-o facă, iar Nimeni a realizat că Cineva n-are chef s-o facă. În cele din urmă, Fiecare a dat vina pe Cineva atunci când Nimeni n-a făcut ceea ce Oricine putea face.

Dama de companie

  
 Episodul 4: Descoperiri apuse

                                                                                                                                                                                                                                                De M. Marta

  

   După câteva clipe de tăcere ea a spus speriată:

- Îmi pare rău, dar nu ştiu cum am ajuns aici şi nici ce am păţit.

- Ciudat că nu-ţi aminteşti...doar ştiai bine ce faci.

-Nu, nu cred că vă înţeleg, nu ştiu despre ce vorbiţi.

- Nu şti? a strigat el astfel că ecoul vorbelor sale o pătrundea pe fata care era tot mai speriată. S-a dus apoi şi dintr-un sertar al măsuţei de toaletă a scos o cutiuţă şi i-a arătat colierul. Îţi pare cunoscut? Doar venisei să-l furi.
- Nu! Îmi pare rău, dar nu înţelegeţi. Eu...n-am vrut. Vă rog, lăsaţi-mă să plec şi nu veţi mai auzi nimic de mine.
- Chiar şi aşa, eşti rănită, ai pierdut foarte mult sânge, nu ai putea rezista nici două zile singură. Şi să-mi ceri să te las să pleci după ce era să furi cea mai preţioasă bijuterie a familie mele...  i-aţi gândul. Nathan s-a apropiat de fată şi a privit-o duios.
-Spune-mi totuşi, de ce ai vrut să faci asta?
- Iertaţi-mă dar nu pot.
- Atunci vei putea să povesteşti poliţiei, i-a strigat fetei depărtându-se către fereastră.
- Vă rog, înţelegeţi că nu pot. Eu chiar nu am vrut să fac asta, nici măcar nu aş fi vorbit cu un bădăran ca dumneavoastră!
"Bădăran" şi-a spus el ieşind furios din camera în timp ce Milton, care ascultase ceea ce au vorbit s-a rezemat de patul fetei şi i-a spus blând:
- Aveţi dreptate, bădăran este un bărbat care timp de câteva zile a vegheat la patul unei necunoscute, oferindu-i protecţie şi îngrijire fără să-i fie dator sau măcar să o cunoască, care pe de-asupra a mai şi vrut să-l fure.
-Îmi pare rău, n-am vrut să-l jignesc. 
- Îi v-a trece. Ai putea totuşi să-i răsplateşti bunătatea cu o explicaţie. Atât ţi-a cerut. Şti că el putea să te lase în pădure să mori, putea să te arunce în închisoare aşa rănită cum erai, dar nu a facut-o.  Cred că-ţi este foame, voi trimite o servitoare să-ţi aduca cina, domnişoară....
- Vera.
- Eu sunt Milton, majordom şi cel mai apropiat prieten al domnului. 
   După cină Vera a rămas un timp singură gandindu-se la tot ce i s-a întamplat. Avea doar nouăsprezece ani dar nu o arăta de loc. Trecuse prin mai multe decât orice fată de vârsta ei. Venise împreuna cu familia ei în Anglia pe când ea avea doisprezece ani iar sora ei mai mică opt. O perioadă le-a fost bine, însă după ce tatăl ei a rămas fără slujbă au fost nevoiţi să locuiască într-o baracă rece. Mama ei s-a îmbolnavit de tuberculoză şi a murit în primăvară. Rămas singur, cu doi copii de îngrijit, fără slujbă sau locuinţă tatăl Verei a început să jefuiască împreuna cu nişte tâlhari casele celor bogaţi din Londra. Nu după mult timp a fost prins si condamnat la mulţi ani de închisoare. Astfel Vera a fost nevoită să-şi poarte de grijă ei şi surorii sale. Încă de la şaisprezece ani lucra ca damă de companie pentru un om avar care a învăţat-o să fure, punând-o să-i jefuiască pe cei mai bogaţi bărbaţi. Singura ei rasplată erau banii şi casa pe carei i-o dăduse el. În schimbul tăcerii lui ea trebuia să-l asculte în tocmai altfel sora ei ar fi aflat cum îşi permite ea să îi ofere ei o viaţă mai bună decât atunci când traiau parinţii lor. Apoi gândul i-a zburat de conte, o intriga cu felul lui misterios şi atât de închis de a fi şi totodată o înspăimânta. Sunetul unor paşi greoi ce răsuna pe podeaua de lemn a camerei sale a trezit-o din visare. 
- Am venit să vad dacă eşti bine, doctorul a spus că nu trebuie să fi lăsată sngură pentru că ai putea leşina, a rostit repede Nathan pe un ton calm şi fară intonaţie.
- Da, sunt bine. După câteva momente de tăcere fata i-a şoptit timid: mulţumesc!
- Pentru ce îmi mulţumeşti?
- Pentru că v-aţi îngrijit de mine, împotriva ceea ce-am făcut şi.....îmi pare rău că v-am jignit mai devreme, nu sunteţi bădăran.
- Îţi acept scuzele, se poate să te fi luat cam tare, probabil te-am speriat. Adevarul este că nu am mai vorbit cu o femeie în afară de cameriste, de mult.
 Nathan s-a aşezat lângă ea pe un scaun şi a privit-o zâmbind, iar ea se uita la camera frumos decorată fără să mai spună ceva. Se uita la tablourile ce ornau pereţii, la ferestrele prin care străluceau stelele, cu draperii mari, perfect asortate cu restul mobilierului din lemn. Camera era înfrumuseţată cu detalii delicate ce îţi dădeau o senzaţie de caldură amplificată de şemineul mare de pe peretele din stânga.
- Cum te numeşti? a întrerupt Nathan tăcerea.
- Vera.
- Eu sunt contele Nathan Hatway.
Astfel cei doi au început ca vorbească, contele începu să zâmbească, lucru pe care nu-l mai făcuse de tare mult timp. I-a povestit Verei despre Eleonor fosta lui soţie, cea mai minunată fiinţă pe care o întâlnise şi o iubise vreo dată. I-a spus despre nunta lor, despre cât de fericit era cu ea şi cum a murit trei ani mai târziu când el avea douăzeci şi doi de ani, răpusă de o boala cruntă. Trecuseră trei ani de atunci şi totuşi el încă mai suferea. Se închisese în el, deveni rece şi izolat de restul societaţii. Ea în schimb i-a povestit despre familia ei şi despre cum a ajuns la el cu scopul de a fura bijuteria. Zilele au trecut astfel dar starea Verei se agrava, fiind tot mai slabită. O săptămână mai târziu, după ce a consultat-o doctorul i-a spus lui Nathan :
- Aş dori să te rog ceva. Sora mea, Anastasia, pentru ea am făcut tot ceea ce am făcut, ma sitâmt tot mai rău, nu cred că voi supravieţui şi vreau să o ştiu în siguranţă. Te rog, ai grija de ea, du-o departe de Twist. Are numai cinsprezece ani, nu vreau să treacă prin ce am trecut eu dar nici să ştie cum am avut grija de ea până acum. 
- Îţi promit că voi avea grija să nu-i lipsească nimic. Voi avea grijă de ea ca de propia mea soră. Cel pentru care lucrai tu nu o v-a găsi nicio dată. Acum odihneştete. 
   Vera a murit în dimineaţa urmatoarei zile. Pentru conte a fost, din nou, o pierdere pentru că preţ de câteva zile ea îl reaminti ce frumos este să zânbeşti şi să ai pe cineva aproape. O  persoană gingaşă, delicată dar atât de fragilă. După ce a înmormântat-o, a luat-o pe Anastasia şi a dus-o la o prestigioasă şcoală de fete, într-un orăşel lângă Londra unde avea să locuiască şi să înveţe departe de pericolele prin care trecuse sora ei, timp pe câţiva ani. 
Despre Vera i-a spus doar că a murit dând naştere unui copil care nu a supravieţuit.

    Va urma...