Dama de companie

                                                              Episodul 1: Caleaşca

                                                                                                                                                                                                         de Marta Majlat 

                                                                             
  Era târziu şi ploua mărunt, iar de pe strada pavată se ridica o ceaţă densă şi înecăcioasă. O caleaşcă mergea repede trasă de doi cai spărgând liniştea pustie cu tropotul lor. În caleaşcă se aflau două persoane: un tânăr domn nobil, bine făcut, cu mustăcioară subţire uşor conturată, având ochii mici şi privirea întunecată cu care analiza fiecare detaliu al persoanei ce-l însoţea. Era o tânară, înaltă, cu trăsături frumoase: avea părul negru, aranjat delicat cu bucle mari şi o diademă argintie, un chip blând, dar speriat, ochi mari, albaştri, limpezi în care se putea citi teama, părând că spun "te rog, nu mă răni!". Coborând, se puteau observa obraji palizi uşor pudraţi, şi buzele date cu ruj roşu intens. Tremura vizibil şi era distantă faţă de domnul pe care-l însoţea. Îşi ţinea evantaiul gingaş, jucându-se din când în când cu el. Uneori îşi flutura rochia neagră de mătase cu broduri roşii, lăsând să i se vadă picioarele albe. Atunci masca un zâmbet incitând misteriosul călător...

  După o călătorie nu foarte lungă, dar mai tăcută decât un priveghi, caleaşca s-a oprit în faţa unui conac grandios. Era un domeniu mare, ascuns de privirile oamenilor de o padure de conifere. Vizitiul a coborât şi a deschis uşa. 

- Hai! a îndemnat-o tânărul.

Au intrat în holul imens al conacului decorat cu picturi ale familiei lui şi statui din marmură ce păreau înfiorătoare, văzute pe întuneric. Ecoul făcut de tocurile pantofilor ei se lovea de pereţi reci şi se întorcea înapoi. Ea l-a urmat tăcută pe fiecare hol, apoi într-o cameră mare, luminată slab de câteva lumânări. Pentru o clipă s-a oprit lângă uşă, privind atentă în jur: pe peretele stâng era un şemineu în care ardea focul, lângă el, un fotoliu din lemn, având o tapiserie de mătase maronie, brodată cu flori mari crem. De aceeaşi culoare era şi patul, acoperit cu cearceaf alb. Ferestrele erau mari, acoperite de draperii lungi, asortate mobilei.

- Vino, i-a spus el în timp ce-şi dădea jos haina verde închisă, n-am să te rănesc.

Ea s-a apropiat iar el....

 Dragă cititorule, sper să-ţi fi plăcut povestea până acum şi să te fi făcut destul de curios să afli continuarea. Te invit să-mi spui părerea ta, indiferent care este aceasta, voi fi bucuroasă să o aflu..
 Mulţumesc fostei mele diriginte, domnişoara Alina Budică, pentru ajutorul şi sprijinul moral oferite.

                                       

"Realitate"... Așa o fi?

Suntem aşa fragili, părem duri la exterior, părem rezistenţi, părem că suntem indestructibili, când de fapt nu este aşa, când de fapt ne frângem ca o frunză toamna, ca o trestie bătută de vânt. Nimic nu este ceea ce pare, la fel nici noi nu suntem ceea ce părem, totul poate dispărea la o singură bătaie din palme, la un singur pas greşit.

Avem la exterior scutul acesta numit caracter care ne apără de tot ceea ce se afla în jurul nostru, iar la interior suntem moi şi sensibili, de aceea nimeni nu îşi arată adevărata “față” a sentimentelor, de teamă să nu fie rănit.

Dar cu ce ne ajută acest scut? Sunt momente în viața asta, în care nici orgoliul, nici caracterul puternic nu ne lasă să trecem peste. Când încercăm din răsputeri să ținem pentru noi tot ce simțim, dar nu reușim.

Și când viața pare frumoasă, când ni se pare că tot ce se întâmplă e bine și nimic nu poate schimba asta, atunci se întâmplă ceva și toate se dau peste cap.

Cel mai rău e când pierdem pesoane dragi sufletului nostru, când nu putem să le aducem pe calea cea bună, chiar dacă asta e tot ce ne putem dori în acel moment. 

  

În viaţă nu e totul roz. Dar doar tu decizi ce faci şi cum gestionezi situaţia. Poate că este o chestie de perspectivă, cine ştie, însă eu nu cred în extreme. Nu cred nici în optimismul exagerat, dar nu cred nici în pesimism. Dacă te plângi, te ajută la ceva? Poate că pe unii îi ajută puţin, însă, chiar şi în aceste condiţii, dacă nu depăşesc stadiul şi nu trec de perioada plânsului, îi vor îndepărta pe cei din jur şi oricum nu vor fi fericiţi pentru că se vor plânge constant şi, încet-încet, viaţa lor va fi doar în nuanţe de gri.

 Viața e frumoasă, chiar dacă are și zile bune și mai puțin bune.

 P.S: Orice ar fi, familia e cea mai importantă.  

  Mădă (Plăcințică) 

Dor, dor..., dulce dor!

     Era toamna. O toamnă din acelea triste, posomorâte și urâte. În ograda bunicii vuia un vânt îndemuitor. Eu,  friguroasă și obosită, mă îndreptam încetișor spre minunata casă, de care îmi era atât de dor, atât de dor...                    
   Deschid ușa încetișor, cu un fel de teamă. Intru în camera de vizită, îmi agăț haina în cuierul de lânga ușă. Și cu o poftă și cu un nesaț nespus arunc o privire în toată încăperea.Văd vârtelnița bunicii, care de ceva vreme aduna praful pe ea, văd poza bunicilor..., mai la stânga stătea ceasornicul lor pe care îl primiseră cadou la nuntă. Lângă geam stătea cuminte și tăcut gramofonul bunicii, care de ceva vreme nu a scos niciun sunet. Pe măsuță stătea o bucată mică de baclava, avea un miros specific, poate că stătuse de ceva vreme acolo. Am îndrăznit și m-am apropiat, am privit baclavaua, pentru un moment am vrut să o mănânc, pentru că îmi amintea de gustul copilăriei petrecute în brațele bunicii, dar m-am abținut. Pe măsuță stăteau pastilele de diazopam care erau tot trei, cum le-am lăsat și la plecare, după moartea bunicului. Pe dulapul din față stătea aruncat compact-discul meu. M-am așezat în pat și somnul mă fură imediat. În vis mi s-a arătat un struț, am deschis ochii și mi-am amintit vorba bunicului: "Când visezi un struț înseamnă că îți este dor de cineva". Atunci am înțeles că mi-e dor de ei, mi-e atât de dor...
                                                                       

                                                                  Veronica

Îngerul cu aripi frânte

                                                                           de Marta M.

   Peste cămăruţa întunecată domneau o linişte sinistră şi miros greoi de moarte. Lângă o fereastra mică, razele de lună plină pătrundeau luminându-i chipul liniştit ce se odihnea într-un pat din lemn rece. Era un înger atâta de frumos ce părea o statuie, alb ca varul, cu şuviţele brunete căzute pe dantela fină acoperindu-i fruntea, pomeţi rotunzi, şi cu ochii negri care străluciseră cândva, acum, acoperiţi de ploapele reci ca buzele-i, de gheaţă.  Uşa s-a deschis deodată cu un scârţâit  îndelungat. Un trup plăpând a păşit către sicriu, apoi se-opri o clipă şi aprinse o lumânare ce-i trimitea umbra pe peretele dinainte. Pe faţa ei rotundă, mică se putea citi o durere mult prea mare de purtat de umeri atât de slabi. Din privirea de azur curgeau râuleţe mici de lacrimi ce se rostogoleau pe obraji şi cădeau pe pieptu-i gol, spărgându-se ca cioburile mici de gheaţă, umezindu-i buclele închise lăsate-n voia lor pe piept.       
  Trăgându-şi dupa ea rochia de doliu, neagră, se apropie şi, cu suspine, tremurând din toţi rărunchii îi apucă mîna îngheţată. Atunci izbucni în plâns şi acum râurile ei de lacrimi îi ascundeau de tot privirea. Murmură, încet abia auzit:
 - O, dragul meu! Dragul şi iubitul meu înger cu aripile acuma frânte, te rog, te rog, o clipă doar deschideţi ochii tăi senini, spune-mi măcar că tu eşti bine.
Dar mortul tot mort era.
 - Vino-napoi! ţipă zguduindu-l cu putere, dar el tot nu răspundea. Eu te iubesc, îngere drag, dar iubirea nu-i de-ajuns să te trezească dintre morţi. Îl cuprinse în braţe şi, cu ochii închişi, şi-aduse aminte de toate acele clipe dulci petrecute împreună. Erau ca focul blând într-o zi geroasă, cu ele se hrănea, îşi lua putere să poată plânge doar. Îşi amintea cum l-a văzut căzut în balta lui de sânge şi cum l-a luat la ea, l-a îngrijit, l-a ajutat şi s-a îndrăgostit. Apoi acea noapte geroasă în care trupul ei virgin şi fără pată a cunoscut plăcerea şi păcatul, iar haina lui cea ne-ntinată, acum, era pătată, i se dăruise cu totul şi acum nu mai puteau să fie împreună. 
  El nu era ca ea, nu era un muritor, era un înger ce-o văzuse mai de mult şi, îndrăgostit de ea, a zburat catre pământ şi a căzut în gol, frângându-şi aripile. Acuma el privea spre zbuciumul bietei copile şi ar fi lăsat şi nemurire şi aripi şi tot ce-avea doar pentru a-i lua iubitei durerea ce-o avea. Dar fata s-a oprit din plâns şi s-a apropiat de-ale lui buze fără  viaţă, le-a sărutat şi a şoptit privind spre pântecul în care acum purta un copilaş ce avea să vină în lumea cea rea:
 - Iartă-mă, dar nu pot duce singură această toată vină! 
  Cu ochii închişi se-njunghie şi se prăbuşi alături de sicriul în care se afla sortitul ei de care pe veci acum despărţită era de... un mormânt. Iar el privea cu lacrimi în ochii fără viaţă cum copila dulce pe care o iubea nespus se aducea acum pentru vecie, fără ca el să mai poată face ceva.
  Dragi prieteni, aştept părerile şi criticile voastre. Vă rog să-mi spuneţi cum vi se pare pentru prima încercare, fiţi sincer :).

  
  
  

  

Gata Vacanta...!

 Iată că prima săptămână de școală s-a dus. Acum urmează multe altele... Ce bine era în vacanță! Acele zile când mă trezeam la 12 și nopțile târzii, petrecute vorbind cu prietenii și acele ieșiri în care ajungeam să "mor" de râs... Câte amintiri pe care nu o să le uit curând... Cu siguranță o să ne lipsească la toți vacanța! Cele mai frumoase și amuzante amintiri din vacanță au fost zilele în care mergeam la patinoar cu acele persoane dragi. Adică... cum să nu mi le amintesc!? Doar am luat câteva trânte zdravene pe care nu o să le uit ușor. Sărbătorile le-am petrecut în familie și cu cei dragi, aproape de inima mea și, ce-i drept, moşu' a fost destul de bogat anu' acesta. Din păcate, anul din 2013 a început cam prost pentru mine și asta s-a văzut și la școală, unde prima notă a fost 4. Totuși, sunt sigură că în cele din urmă o să rezolv situația... Toate se rezolvă într-un final. Singurul motiv pentru care am dorit să înceapă școală era să vă văd pe voi, scumpii mei colegi . Sper că semestrul acesta să fie unul mai bun pentru 9F. Denisa 

La multi ani, de Sfantul Antonie!

Domn' diriginte, cu ocazia zilei dumneavoastră de nume, doresc să vă urez, în numele întregii clase, un sincer și călduros   La mulţi ani!!  
 Cele mai calde urări de bine, sănătate și fericire, de ziua numelui!!  La mulți ani, Sfinte Antonie!





                                                                               

 Razvy, și întreg colectivul clasei a IX-F




                                                                                                                              

Aparatu' nou

Tanti Florica de la 2 o sună pe tanti Vica de la 4. Respectiva tanti Vica, mândră foc că şi-a luat aparat auditiv nou, răspunde - cam tare, ce-i drept:
 - Alo!
 - Alo! Vico, ce faci, dragă?
 - Bine, mi-am luat aparat nou, acum aud cum trebuie cum se ceartă Maria şi George.
 - Auzi...
 - Da dragă, nu ţi-am spus că mi-am luat aparat nou???
 - Ba da, ce face Nae??
 - Ce? Nu, nu vreau la baie.
 - Nu, Nae, ce face Nae, soţu'?
 - Cine ţi-a luat moţu?
 - Lasă! Mai ştii că mi-ai cerut reţeta de chec cu nuci?
 - Da, da.
 - Păi hai că ţi-o dau.
 - Bine, stai să scriu...zi!
 - Deci: "Chec cu nuci".
 - Aha, "Chef cu cuci". Ingrediente: 250 grame găină, o vană de zahăr, rouă rachete de uns... stai puţin, mai zi o dată.
 - Două pachete de unt, un pahar de lapte.
 - ... un pahar de fapte, esenţă de pom şi un praf de mare. Şi cum se face?
 - Stai că-ţi zic acum, unde te grăbeşti aşa?
 - Păi hai zi o dată, şi nu!, nu vreau rochia ta.
 - Of...! Hai scrie mai departe...
 - ... între voi se pune un strat de cretă şi se ornează cu o brişcă bine băută!
 - Îţi urez poftă bună, vecino!
 - Da' duce-te-ai tu pe lună! Na, că-ţi închid!
 - Aoleu! Şi să mai zică cineva că nu-i adevărată vorba "surdul n-aude, dar le potriveşte"!

Sper să va înveselească, măcar un pic. Eu vă pup şi mai aşteptăm colegi pe blog, Marta.

Dragi colegi...

 Dragi colegi... văd că nu vine nimeni cu ceva interesant pe aici... :( !
 ... Ciudat... hai totuși să mai postăm și noi câte ceva..., cum ar fi... ce ați făcut în vacanță?... sau ce v-a adus Moș Crăciun ?

 Va pupă Mădă.  

 Aștept postări ! :) 

Întrebare

Dincolo de glume, este posibilă și scuzabilă o asemenea atitudine din partea a 32 de colegi care se pretind prieteni??? Chiar nimeni n-a avut nimic de împărtășit celorlați? Chiar nimeni n-a fost foarte fericit, sau..., așa încât să-și caute sprijin în minunatul colectiv?... Chiar nimănui nu i-a fost dor de un coleg?... Sau sursele voastre de informare sunt mai eficiente decât bătrânul blog?... la care și eu am acces (interzis???).
Las de o parte atitudinea față de diriginte și fața de încercarea lui de a resuscita grozava prietenie din dulcea clasă... amorfă! Nici măcar ironia sau gluma n-au avut efect asupra sensibilelor voastre firi...
Bănuiesc că (sic!) „câinii latră, caravana trece...”
Să aveți parte de tot norocul din lume, feții mei!