Îngerul cu aripi frânte

                                                                           de Marta M.

   Peste cămăruţa întunecată domneau o linişte sinistră şi miros greoi de moarte. Lângă o fereastra mică, razele de lună plină pătrundeau luminându-i chipul liniştit ce se odihnea într-un pat din lemn rece. Era un înger atâta de frumos ce părea o statuie, alb ca varul, cu şuviţele brunete căzute pe dantela fină acoperindu-i fruntea, pomeţi rotunzi, şi cu ochii negri care străluciseră cândva, acum, acoperiţi de ploapele reci ca buzele-i, de gheaţă.  Uşa s-a deschis deodată cu un scârţâit  îndelungat. Un trup plăpând a păşit către sicriu, apoi se-opri o clipă şi aprinse o lumânare ce-i trimitea umbra pe peretele dinainte. Pe faţa ei rotundă, mică se putea citi o durere mult prea mare de purtat de umeri atât de slabi. Din privirea de azur curgeau râuleţe mici de lacrimi ce se rostogoleau pe obraji şi cădeau pe pieptu-i gol, spărgându-se ca cioburile mici de gheaţă, umezindu-i buclele închise lăsate-n voia lor pe piept.       
  Trăgându-şi dupa ea rochia de doliu, neagră, se apropie şi, cu suspine, tremurând din toţi rărunchii îi apucă mîna îngheţată. Atunci izbucni în plâns şi acum râurile ei de lacrimi îi ascundeau de tot privirea. Murmură, încet abia auzit:
 - O, dragul meu! Dragul şi iubitul meu înger cu aripile acuma frânte, te rog, te rog, o clipă doar deschideţi ochii tăi senini, spune-mi măcar că tu eşti bine.
Dar mortul tot mort era.
 - Vino-napoi! ţipă zguduindu-l cu putere, dar el tot nu răspundea. Eu te iubesc, îngere drag, dar iubirea nu-i de-ajuns să te trezească dintre morţi. Îl cuprinse în braţe şi, cu ochii închişi, şi-aduse aminte de toate acele clipe dulci petrecute împreună. Erau ca focul blând într-o zi geroasă, cu ele se hrănea, îşi lua putere să poată plânge doar. Îşi amintea cum l-a văzut căzut în balta lui de sânge şi cum l-a luat la ea, l-a îngrijit, l-a ajutat şi s-a îndrăgostit. Apoi acea noapte geroasă în care trupul ei virgin şi fără pată a cunoscut plăcerea şi păcatul, iar haina lui cea ne-ntinată, acum, era pătată, i se dăruise cu totul şi acum nu mai puteau să fie împreună. 
  El nu era ca ea, nu era un muritor, era un înger ce-o văzuse mai de mult şi, îndrăgostit de ea, a zburat catre pământ şi a căzut în gol, frângându-şi aripile. Acuma el privea spre zbuciumul bietei copile şi ar fi lăsat şi nemurire şi aripi şi tot ce-avea doar pentru a-i lua iubitei durerea ce-o avea. Dar fata s-a oprit din plâns şi s-a apropiat de-ale lui buze fără  viaţă, le-a sărutat şi a şoptit privind spre pântecul în care acum purta un copilaş ce avea să vină în lumea cea rea:
 - Iartă-mă, dar nu pot duce singură această toată vină! 
  Cu ochii închişi se-njunghie şi se prăbuşi alături de sicriul în care se afla sortitul ei de care pe veci acum despărţită era de... un mormânt. Iar el privea cu lacrimi în ochii fără viaţă cum copila dulce pe care o iubea nespus se aducea acum pentru vecie, fără ca el să mai poată face ceva.
  Dragi prieteni, aştept părerile şi criticile voastre. Vă rog să-mi spuneţi cum vi se pare pentru prima încercare, fiţi sincer :).