Dor, dor..., dulce dor!

     Era toamna. O toamnă din acelea triste, posomorâte și urâte. În ograda bunicii vuia un vânt îndemuitor. Eu,  friguroasă și obosită, mă îndreptam încetișor spre minunata casă, de care îmi era atât de dor, atât de dor...                    
   Deschid ușa încetișor, cu un fel de teamă. Intru în camera de vizită, îmi agăț haina în cuierul de lânga ușă. Și cu o poftă și cu un nesaț nespus arunc o privire în toată încăperea.Văd vârtelnița bunicii, care de ceva vreme aduna praful pe ea, văd poza bunicilor..., mai la stânga stătea ceasornicul lor pe care îl primiseră cadou la nuntă. Lângă geam stătea cuminte și tăcut gramofonul bunicii, care de ceva vreme nu a scos niciun sunet. Pe măsuță stătea o bucată mică de baclava, avea un miros specific, poate că stătuse de ceva vreme acolo. Am îndrăznit și m-am apropiat, am privit baclavaua, pentru un moment am vrut să o mănânc, pentru că îmi amintea de gustul copilăriei petrecute în brațele bunicii, dar m-am abținut. Pe măsuță stăteau pastilele de diazopam care erau tot trei, cum le-am lăsat și la plecare, după moartea bunicului. Pe dulapul din față stătea aruncat compact-discul meu. M-am așezat în pat și somnul mă fură imediat. În vis mi s-a arătat un struț, am deschis ochii și mi-am amintit vorba bunicului: "Când visezi un struț înseamnă că îți este dor de cineva". Atunci am înțeles că mi-e dor de ei, mi-e atât de dor...
                                                                       

                                                                  Veronica