Dama de companie

                                                              Episodul 1: Caleaşca

                                                                                                                                                                                                         de Marta Majlat 

                                                                             
  Era târziu şi ploua mărunt, iar de pe strada pavată se ridica o ceaţă densă şi înecăcioasă. O caleaşcă mergea repede trasă de doi cai spărgând liniştea pustie cu tropotul lor. În caleaşcă se aflau două persoane: un tânăr domn nobil, bine făcut, cu mustăcioară subţire uşor conturată, având ochii mici şi privirea întunecată cu care analiza fiecare detaliu al persoanei ce-l însoţea. Era o tânară, înaltă, cu trăsături frumoase: avea părul negru, aranjat delicat cu bucle mari şi o diademă argintie, un chip blând, dar speriat, ochi mari, albaştri, limpezi în care se putea citi teama, părând că spun "te rog, nu mă răni!". Coborând, se puteau observa obraji palizi uşor pudraţi, şi buzele date cu ruj roşu intens. Tremura vizibil şi era distantă faţă de domnul pe care-l însoţea. Îşi ţinea evantaiul gingaş, jucându-se din când în când cu el. Uneori îşi flutura rochia neagră de mătase cu broduri roşii, lăsând să i se vadă picioarele albe. Atunci masca un zâmbet incitând misteriosul călător...

  După o călătorie nu foarte lungă, dar mai tăcută decât un priveghi, caleaşca s-a oprit în faţa unui conac grandios. Era un domeniu mare, ascuns de privirile oamenilor de o padure de conifere. Vizitiul a coborât şi a deschis uşa. 

- Hai! a îndemnat-o tânărul.

Au intrat în holul imens al conacului decorat cu picturi ale familiei lui şi statui din marmură ce păreau înfiorătoare, văzute pe întuneric. Ecoul făcut de tocurile pantofilor ei se lovea de pereţi reci şi se întorcea înapoi. Ea l-a urmat tăcută pe fiecare hol, apoi într-o cameră mare, luminată slab de câteva lumânări. Pentru o clipă s-a oprit lângă uşă, privind atentă în jur: pe peretele stâng era un şemineu în care ardea focul, lângă el, un fotoliu din lemn, având o tapiserie de mătase maronie, brodată cu flori mari crem. De aceeaşi culoare era şi patul, acoperit cu cearceaf alb. Ferestrele erau mari, acoperite de draperii lungi, asortate mobilei.

- Vino, i-a spus el în timp ce-şi dădea jos haina verde închisă, n-am să te rănesc.

Ea s-a apropiat iar el....

 Dragă cititorule, sper să-ţi fi plăcut povestea până acum şi să te fi făcut destul de curios să afli continuarea. Te invit să-mi spui părerea ta, indiferent care este aceasta, voi fi bucuroasă să o aflu..
 Mulţumesc fostei mele diriginte, domnişoara Alina Budică, pentru ajutorul şi sprijinul moral oferite.